Basarabia, Moldova de est sau Republica Moldova?

La 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri (întrucât deputaţii nu aveau mandat de la alegători să voteze în problema unirii) – precizează istoricul Florin Constantiniu, în memorabila sa ISTORIE SINCERĂ A POPORULUI ROMÂN -, Sfatul Ţării a decis unirea condiţionată a Basarabiei cu România: ”Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”

Care era condiţionarea? Basarabia îşi va păstra „autonomia având un Sfat al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.”

Tot Florin Constantiniu – cel mai mare istoric român în viaţă – a menţionat că, după desăvârşirea unităţii naţionale, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie prin care renunţă la condiţiile fixate în actul de unire “fiind încredinţat că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor”, apoi a decis să se autodizolve.

Cum arată ţinutul, dintre Prut şi Nistru, după 93 de ani?

Răpit samavolnic, din spaţiul natural românesc, iniţial în 1940, ulterior la finele ultimei conflagraţii mondiale, acum se mişcă, pâş-pâş, din arealul geopolitic patronat de Moscova, spre cel ce beneficiază de protecţia Statelor Unite ale Americii.

De ce… ţinut?

Pentru că este încă perceput, în mod diferit, de cei aproximativ patru milioane de locuitori ai săi.

Sentimental. Şi politic.

Pentru cei refugiaţi în România, la invazia trupelor dictatorului Stalin, acest teritoriu rămâne, în sufletele lor, până la moarte – Basarabia. Este şi cazul bunicilor mei, care au apucat să treacă pe malul drept al Prutului, doar pentru că tatăl mamei mele era mecanic de locomotivă şi a avut temeritatea disperării, de a-şi salva familia, urcându-şi soaţa şi copiii mici, alături de el, în cabina plină de funingine.

Basarabia se numeşte şi pentru junii de azi, cu dragoste de carte, care învaţă la Bucureşti şi Chişinău. Şi pentru cei cu tâmplele argintate de încercările ultimelor decenii, indiferent unde au ales să trăiască, mai mult sau mai puţin anonimi, cu singura valută forte, neconvertibilă – limba română.

În mod paradoxal, Moldova de Est este o sintagmă utilizată de două categorii diferite – şi chiar opuse conceptual – de cetăţeni ai acestui ţinut.

Prima o constituie cei ce au exercitat ani buni puterea, la cârma unei republici mai mult rusificată, decât sovietică. De câte ori, la Bucureşti, o voce reamintea istoria adevărată a poporului român, Moscova ordona şi Chişinăul trâmbiţa că Moldova lui Ştefan cel Mare trebuie refăcută până la Carpaţi.

Chelului tichie de mărgăritar îi trebuie…

Poate este bine să reamintesc o stare de spirit trecută. În 1968, când Cehoslovacia condusă de Dubcek a fost invadată de trupele sovietice, şi ale altor state socialiste, la Bucureşti s-a luat în calcul plauzibila repetare a acestei acţiuni conjugate şi pe teritoriul României.

Atunci, comandanţii armatei naţionale au fost chemaţi în Capitală şi l-a pus în faţă situaţia cea mai critică. Ocuparea totală a ţării de puterea de la Răsărit. Li s-a cerut să nu predea comanda unităţii – ceremonial la care ţineau generalii sovietici – chiar cu riscul de a fi împuşcaţi în faţa subordonaţilor. Şi să continue rezistenţa în munţii României, precum iugoslavii, conduşi de Tito, împotriva trupelor hitleriste.

Avertismentele dure ale preşedinţilor Statelor Unite şi Chinei au temperat intenţia Moscovei de a schimba şi conducerea de la Bucureşti, după ce reuşise să o îndepărteze pe cea reformatoare, de la Praga.

Ei bine, ulterior, a fost descoperit un document în care, structura de informaţii a armatei sovietice prevenea pe liderul de la Kremlin că „ocuparea principalelor oraşe din România este o chestiune de ore, dar menţinerea acestora sub controlul nostru se va transforma într-un iad, cunoscută fiind aversiunea totală a militarilor români, indiferent de grad şi funcţie, faţă de Armata Roşie, care a răpit Basarabia din vechiul regat.”

Moldova de Est? Aşa o numesc şi tinerii care detestă fostul regim comunist, visători care mai cred că astfel pot evita, în luările lor publice de poziţie, atât actuala identitate, cât şi denumirea istorică - Basarabia.

Dar Republica Moldova este realitatea anului 2011.

În schimb, prezentul Sfat al Ţării, Parlamentul de la Chişinău, constituie expresia incertitudinilor propriilor conaţionali.

Votanţii partidului domnului Voronin nu au nicio garanţie, publică, că societatea se va aşeza într-o matcă democratică solidă, care să le garanteze supremaţia legii, atunci când, unii dintre ei, vor fi chemaţi în instanţă, de victimele propriilor lor abuzuri.

Simpatizanţii formaţiunii politice conduse de premierul Filat preferă ca acesta să conducă ferm executivul, dar când aterizează la Bruxelles să nu uite şi de cursa aeriană următoare, spre Moscova. Un lucru pe care America îl notează. La Departamentul de Stat, nu în biroul ambasadorului acesteia, din Chişinău.

Susţinătorii partidului preşedintelui interimar Lupu percep, cu atenţie, fragilitatea tot mai mare a Alianţei pentru Integrare Europeană, cu nervozităţi repetate, în Parlament, pe micul ecran şi în faţa jurnaliştilor dornici să afle când se va termina ciorovăiala celor trei conducători ai A.I.E..

Alegătorii liberali, ai lui Mihai Ghimpu, au inima strânsă, citind pe chipul acestui român, dintr-o bucată, efortul de a salva aparenţele unei coaliţii unde ultimul cuvânt îl are acum orgoliul. Nu înţelepciunea politică.

Basarabia? A rămas în cărţile de istorie. În inimile cărturarilor, ale bunicilor şi junilor ce nu acceptă minciunile sovietice.

Moldova de Est? Un moft. Ignorat la Bruxelles. O sintagmă inexistentă pe harta lumii, de la Pentagon.

Republica Moldova? Este cel de-al doilea stat românesc. Care nu va mai fi condus, niciodată, de comunişti.

Un land, unde marea problemă a rămas Dezunirea!

Cunoaşteţi a cui. Şi din ce cauză.

Iar dacă Sfatul actual al Ţării, ales democratic, rămâne robul marilor orgolii, triumful dezbinării va fi parafat la alegerile locale.

ION PETRESCU