Mrejele unui dulce calvar, Partea I

Veronica Postolachi. Ecouri: Eveniment decisiv in istoria Moldovei. Arhiva personala. 1988.

«Dupa ce am citit articolul Eveniment… («LA», Nr. 38, 1988) mi-am pus o intrebare: «Cum de a putut «LA» sa publice un asemenea material?» (…)

Autorii constata, destul de clar, ca «tarismul a introdus in Basarabia… o asuprire social-economica si spirituala grea», «regimul tarist promova o politica de oprimare nationala», guvernul tarist infaptuie masuri nu din dragoste fata de moldoveni», «proclamarea si promovarea politicii de rusificare… a devenit o frana in dezvoltarea formelor nationale ale culturii», «toate acestea franau procesul de dezvoltare a gandirii artistice si social-politice in tinut», «specificul politicii reactionare tariste in domeniul culturii in Basarabia consta in aceea ca»…» si la urma vin cu concluzie nu prea clara, contradictorie: «Desi conditiile grele de oprimare nationala, ce existau in Rusia tarista, influentau negativ la dezvoltarea limbii si literaturii artistice moldovenesti in tinut, alipirea la Rusia a avut urmari pozitive generale in dezvoltarea social-economica si miscarii revolutionare, in familiarizarea moldovenilor cu inalta cultura progresista rusa». Cum poate fi progres social-economic, daca nu e culura si suflet, o data ce limba si literatura sunt acel tezaur spiritual, de care am fost saraciti? Si oare moldovenii nu s-ar fi familiarizat cu inalta cultura rusa, daca limba si literatura poporului ar fi ramas la locul de onoare?! Poate de aceea rusii nu s-au lipsit de cultura noastra pana acum!

Articolul iti impune multe intrebari si nedumeriri: 1. «Poarta Otomana cedeaza si daruieste» nu inseamna, ca Rusia a eliberat Basarabia de sub jugul turcesc; 2. «Rugamintea de a fi primit in supusenia rusa» nu inseamna rugamintea de a fi eliberati; 3. De ce Rusia tarista n-a apropiat popoarele, fara a le lua in componenta ei?!; 4. Cum putea un tinut ca Basarabia sa devina «infloritor» si «feiricit», daca aici se promova politica de oprimare nationala?

Moldovenii de peste Prut au mai fost cateva decenii sub jugul turcesc, in schimb, azi nu incearca nimeni sa-i convinga ca ei nu sunt aceea ce au fost atatea veacuri.

Afirmatia ca «in componenta Imperiului Otoman era lipsita (Moldova) de dereptul de a promova o politica externa sinestatatoare» nu este insotita de argumente. Tratatele incheiate de Turcia cu Principatele dunarene in 1393, 1460 si 1511 contin o informatie de alta natura (putem citi chiar la K. Marx, v. 10, p. 307).

Specificul jugului turcesc a constat in altceva: chiar daca nu era «complet separata de populatia locala», de ce anume administratia rusa trebuie sa devina o casta dominanta superioara si care-s acele traditii ale limbii si culturii moldovenesti, incat in jur se vorbeste un grai infect si se renunta la limba materna? Sunt intru totul de acord cu afirmatia: «urmarile politicii de rusificare s-au manifestat in primul rand in reducerea functiei sociale si artistice a limbii moldovenesti, constrangerea sferei ei de folosire», ceea ce, zic eu, mai persista si azi. Am in vedere reducerea si constrangerea. (…)

Vreau, in incheiere, sa aduc la cunostinta cititorilor, ca, in 1880, profesorul V. A. Ureche publica «Albumul macedo-roman» - poezii, dedicatii poporului roman. Cu aceasta ocazie, ii trimite lui Fr. Mistral (unul din fondatorii miscarii felibrilor) o scrisoare, in care solicita un articol. Scrisoarea a fost publicata in Franta de R. Ferrier: «Dincolo de Dunare traiesc 2 milioane de frati, ultimii reprezentanti in peninsula balcanica a neamului latin. In mijlocul altor popoare diferite ca neam, ei au luptat, timp de cinci veacuri, pentru pastrarea limbii si obiceiurilor lor nationale si eforturile si perseverenta lor admirabila au invins primejdiile care ii amenintau. Dar pericolul a crescut si fortele lor s-au micsorat. Ei sunt angajati la aceasta ora intr-o lupta al carei rezultat le-ar putea fi fatal, daca nu le aducem un ajutor imediat: isi vot uita limba, vor inceta sa mai apartina neamului latin, neam care ne e scump, care va e la fel de scump si voua, francezilor, pe care va numim, cu indreptatita mandrie, fratii nostri mai invarsta din Apus… Sigur nu veti avea inima sa nu faceti totul, pentru ca ei sa-si pastreze limba, ultimul lor titlu de noblete…»

Atunci era 1880. Azi e 1988! Si noi suntem amenintati de pericolul pomenit mai sus. Si ne adresam dupa ajutor celor care de la 1812 incoace pretind a se numi frati si prieteni. Vom crede in insemnatatea progresista a actului de la 1812 numai atunci, cand ni se va adapta limba strabunilor ca limba de stat impreuna cu vesmantul ei adecvat. Iata acesta va fi un gest cu adevarat fratesc. Iar celor care au plecat de acasa, le adresez un apel: «Intoarceti-va la vatra, fii ratacitori!», ca sa nu fim destramati, sa fim uniti, sa fim puternici, sa ne pastram cu totii ultimul «titlu de noblete».
P.S. Pentru mine prestigiul «LA» n-a scazut. Acest articol nu e in stare sa-i submineze autoritatea, popularitatea.»


Frica si patriotismul. Arhiva personala. 1989.

«Oamenii de arta au fost si sunt sub steaua de veghe a prezentei sublimului printre noi. Tot ei, adevaratii intelectuali, au constituit forta motrice a tuturor civilizatiilor, ei au calauzit mersul inainte print timp. Ei raman mandria poporului, din sanul caruia s-au nascut. Cei care au mentinut in permanenta echilibrul inteligentei unui popor au fost si sunt oamenii de litere. Clasicii au luptat un secol in urma pentru salvarea «titlului de noblete a neamului». Scriitorii de azi s-au angajat intr-o lupta crancena pentru salvarea limbii, a destinului poporului, a apei si a pamantului. O cere viata. Si artistii cuvantului nu au dreptul sa se retraga in «turnul de fildes» al indiferentei. De ce dar anume ei sa fie desconsiderati si insultati de cei «mici de suflet, mari de patimi», desigur!, de ce sa nu-i sustinem cu totii, ca sa punem si noi umarul, cand se hotaraste destinul demnitatii noastre nationale?

Nu conducatorii de triburi, nu fermieri, nu inchizitori, nu conchiscadori, nu experimentatori cu pesticide, nu efremovisti vor ramane peste timpuri drept marturie a existentei unei civilizatii, a unei culturi (vorba lui C. Negruzii: «printre patrioti se vara oameni de acei, care cauta a se folosi de orice tulburare»), ci un Dante, un Rafael, un Hemingway, un Stefan cel Mare, un Eminescu, un Plamadeala, un Druta, un Vieru, o Lari, un Doga si atatia altii care au avut un ideal sfant mei presus decat micile griji ale vietii.

Cei care ar trebui sa raspunda primii la strigatul disperat intru salvarea graiului neamului ar fi firesc sa fie pedagogii, cei care educa viitorii intelectuali, viitorii patrioti, cei care zilnic dau ochii cu ignoranta, care vad mai bine de unde pornesc radacinile degradarii intelectuale a poporului nostru. Prin ce se explica tacerea acestui front ideologic ? Unde sunt inginerii, medicii, agronomii ? « Ca sa ne conservam, trebuie sa ne intregim » (B. Delavrancea), nu sa strigam cate unul. Sau asteapta sa vada dincotro va bate vantul ?! Sau poate, dand dovada de arhiprudenta, se tem ca vor veni alte timpuri ?! Cum poti educa oameni curajosi, stoici, adevarati patrioti, daca singur esti un fricos si te faci mort in papusoi ?! Ce sugestive sunt proverbele plasmuite de intelepciunea poporului « A trai cu frica-n spate », « Capul plecat sabia nu-l taie », s.a.

Cum sa-i vorbesti elevului de frumoase idealuri, daca eziti sa pui o semnatura, pentru a sustine adresarea unor oameni cu spirit treaz ? Sau sa-l conving ca « Limba noastra-i o comoara », dar care trebuie vorbita pe la ferma, pe la bucatarie, ca sa nu te auda nimeni ?!

Ce fel de patriotism mai e si acesta ? Ar trebui sa fim patrunsi de sacrul patriotism, despre care Barbu Delavrancea acria ca « acest sentiment… rascoleste toate puterile din om si, in anumite clipe, il ridica mai presus de existenta lui si-l face sa moara de bunavoie pentru linistea si marirea unor urmasi, pe care nu-i va cunoaste si nu-l vor cunoaste ».

Azi, vom permite sa ne moara graiul, maine – apa, poimaine – pamantul. Apoi, ne va veni randul noua si copiilor nostri. Atunci va fi tarziu ! Poate pentru cei din Rabnita si azi e de acum tarziu, de aceea ca nu s-au opus, n-au avut curaj la timp. Iar balaurul metalurgic inghite apa Nistrului, polueaza aerul, distruge pamantul si scurteaza zilele copiilor deja bolnavi 60 la suta. Poate e naiv gandul meu, dar ar trebui desfacuta in bucatele aceasta uzina si imprastiata in cele patru vanturi. Fara industria ucigasa noi putem trai, caci, vorba lui Eminescu, « o tara poate ramane curat agricola, fara a primejdia existenta sa ». Nu vrem supraplanuri, nu vrem fala goala – traista usoara, nici claie peste gramada, nu vrem fructe otravite ! Mai bine opinci si sapa de lemn, mai bine fluiere si turme de oi, dar… SA SUPRAVIETUIM ! Ce folos de cosmosul cucerit, daca, aici pe pamant, avem calici la suflet, vagabonzi de bastina, rataciti de grai, daca lasam sa moara apa, aerul, pamantul ?

Parvenirea si carierismul unora ne-au amitit mintile cu « cel mai… », « cea mai… », « primul… », « prima… » si atunci am ajuns unde ne-au impins promisiunea si visul la buzunarul plin si stomacul ghiftuit : primii la pesticide si ultimii la cultura. Am ajuns (ceea ce e mai oribil) ca, printre noi, sunt si de acei care dau cu piciorul in propriul lor grai (si inca ni se mai propune un plebiscit !!!! Absurd !!!), li-i rusine ca sunt moldoveni (romani), li-i frica sa ocroteasca mostenirea lasata de stramosi. Caci, de s-ar scula Eminescu din mormant, i-ar intreba : « Voi sunteti urmasii Romei ? / Niste rai si niste fameni ! / I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni ! ».

Ma inchin cu pietate in fata tuturor oamenilor de buna credinta (caci ii avem totusi!), care au curajul civic de a ne apara «saracia si nevoile si neamul » si, chiar daca « in lumea cea comuna a visa e un pericol, caci de ai cumva iluzii esti pierdut si esti ridicol », sustin din tot sufletul « Adresarea catre toti oamenii de buna credinta din republica », pentru care semnez :
Veronica Postolachi, Profesoara la scoala nr. 11 din Chisinau. Curaj, prieteni! 1989»

(Publicat de ed. Pontos, Chisinau, 2007)