Pe cursul Dunarii de Jos, in secolele IV-III i.Hr., locuiau geto-dacii. Ulterior in acest teritoriu se instaureaza treptat dominatia romana. Pe timpul imparatului Traian, romanii au construit, de la Prut si pana la lacul Ialpug, un val de pamant cu lungimea de 30 km si un altul, intre lacurile Ialpug si Cunduc, de 24 km. Aceste intarituri au devenit cunoscute sub denumirea de Valul Traian de Jos.
La hotarul secolelor XIV si XV, teritoriile de la gurile Dunarii intrau in componenta Tarii Moldovei. Aici s-a constituit o unitate administrativa cu centrul la Chilia. In frunte se afla un parcalab, care, potrivit hrisovului lui Petru al II-lea din 19 februarie 1446, oferea unei manastiri cate doua merte de peste pe an. Nu este exclus ca acest sfant lacas sa fi fost manastirea Sf. Nicolae, mentionata ulterior la Smil.
In 1448, Petru al II-lea cedeaza Chilia cu imprejurimile ei lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei si rege neincoronat al Ungariei. Dintr-un document turcesc de mai tarziu aflam si unele date despre hotarele acestei unitati administrative: «Hotarul Chiliei incepea de la Fantana lui Turhan (astazi s. Tasbunar – n.n.) spre Kara Bulak, iar de acolo se indrepta spre Iezerina (sau – n.n.) Vadul Iezilor (…)»[1].
Iezerina ori Vadul Iezilor din documentul citat nu este altul decat trecatoarea de langa actuala localitate Ismail. In randurile romanilor bastinasi era denumita Smil, cuvant de origine getica, ceea ce insemna «loc nisipos», inca o dovada ca timp de milenii la Dunarea de Jos au locuit fara intrerupere romanii si stramosii lor geto-dacii.
In 1484, Chilia a fost cucerita de Baiazid al II-lea, care a utilizat in acest scop fortele principale ale Imperiului Otoman. In legatura cu tragicul eveniment din istoria neamului, s-a pretins ulterior ca trecatoarea Smil ar fi fost cucerita de un oarecare Ismail. Calatorul turc din secolul al XVII-lea, Evlia Celebi, scrie: «Orasul Ismail... fiind cucerit de capudanul (amiralul – n.n.) Ismail al sultanului Baiazid... i s-a dat denumirea de «orasul Ismail» »[2]. Afrimatia nu constituie decat o etimologie populara. De fapt, la data respectiva un atare capudan otoman cu numele Ismail nu se afla inregistrat. Iar luptele dintre flota turca alcatuita din 100 corabii si cele cateva vase moldovenesti inarmate in frunte cu unul din parcalabii Chiliei s-a dat la Isaccea, o alta trecatoare importanta din apropierea gurilor Dunarii.
In timpul unor lupte pentru tron, printul Selim a trecut prin apropierea trecatoarei Smil. Conform unor surse neoficiale, atunci el a luat de la romani cladirea manastirii Sf. Nicolae.
In registrul mevleanului Kiuciuk Piri din 15 aprilie 1520, e mentionata trecerea ciobanilor cu turmele la iernat in delta Dunarii: «In porturile amintite exista unele lacuri si insule, iar in timpul iernii cand Dunarea e inghetata necredinciosii (ortodocsii – n.n.) din Bogdania si Efleac (Tara Romaneasca – n.n.) trec cu oile pe langa lacurile mentionate si in aceste insule ierneaza»[3]. Adica, la intoarcerea pe teritoriul romanesc o parte din oi cu miei treceau pe la Smil, fapt care a dat nastere denumirii «Vadul Iezilor», mentionata mai sus.
Insa, instaurarea puterii otomane in partea vestica a olatului Chilia duce la schimabri de toponime. Se schimba denumirea «Vadul Iezilor» (precum si cea de Smil). In recensamantul din 1542 gasim mentionat satul «Ismail», ceea ce reprezinta o acomodare turanica a vechiului toponim de origine tracica Smil. Practic aceasta este prima mentiune documentara a noii denumiri. Insa vechea denumire a perpetuat printre romanii localnici, fiind sesizata chiar si de calatori straini. Peste un secol calatorul sirian Paul de Alep mentiona: «Am juns la vestitul oras a lui Smil (intelegand originea toponimului in felul sau – n.n.), numit de turci Ismail»[4].
Schimbarile survenite in statutul juridic al tinutului au constituit unul din factorii destabilizatori ai situatiei lui politice in conditiile cand se profilau primele simptome ale crizei social-politice a Imperiului Otoman. Domnul Moldovei Alexandru Lapusneanu urmarea atent evenimentele de la hotarul tarii pentru a anunta autoritatile otomane sau a interveni cu forte armate. La 15 ianuarie 1560 Suleyman I confirma primirea unei scrisori din partea domnitorului privind situatia de la gurile Dunarii. Colaborarea lui Alexandru Lapusneanu cu autoritatile otomane pentru restabilirea ordinii la gurile Dunarii a permis sotiei domnului Moldovei sa rascumpere de la Poarta manastirea Sf. Nicolae, confiscata mai inainte de catre Selim I. Pentru rascumpararea imobilului acestui lacas sfant, Ruxanda, fiica lui Petru Rares si sotia lui Alexandru Lapusneanu, a cheltuit 35 000 de lei, suma colosala pentru acea vreme.
Situatia la Dunarea de Jos s-a tulburat din nou in urma luptelor pentru putere ce se dadeau in Moldova si Transilvania. Reintors in 1564 la tronul Moldovei, Alexandru Lapusneanu semnaleaza aparitia la gurile Dunarii a unor grupuri inarmate, care atacau cu barcile lor corabiile comerciale. Deoarece fortele otomane locale nu erau suficiente pentru a restabili ordinea in tinut, Poarta se vede nevoita sa apeleze la ajutor romanesc.
Luptele grele dintre rebeli si armatele guvernamentale, care se dadeau mai toate la locurile de trecere peste Dunare, cauzau pagube grele populatiei locale. La trecerea de la Smil (Ismail) nu puteau locui nici agricultorii romani, dar nici turcii inarmati, ce fusesera plasati de catre sangeacbeiul Hasan. Drept dovada serveste faptul ca localitatea de la vadul Smil nu este mentionata in recensamantul din 1570.
Incepand cu razboiul lui Ion Voda cel Viteaz impotriva otomanilor in 1574, localitatile importante ocupate de otomani la gurile Dunarii si Nistru sufera tot mai mult din cauza zaporejenilor. Acestia incendiaza in 1574, apoi in 1577 Cetatea Alba. Ulterior ajung si la gurile Dunarii. Tot aici activeaza pescari romani, numiti in balada «Chira», «serpi ai Dunarii», care lupta fara crutare impotriva strainilor si tradatorilor de neam.
Spre finele anilor 80 ai secolului al XVI-lea, la Smil, turcii incep constructia unei fortificatii, pentru care sunt angajati tarani romani. Aceasta reiese din firmanul datat cu luna august 1590, prin care sultanul poruncea domnilor Tarii Romanesti si Moldovei, «sa sprijine construirea unei fortarete la ghecetul (trecatoare – n.n.) Ismail (Smil – n.n.)»[5]. Or, la acea data, lucrarile erau pe sfarsite, deoarece in noiembrie a aceluiasi an, potrivit relatarilor cronicarului turc M. Seleniaki, moare eunucul Mehmed, care «infiintase cetatea si orasul pe malul Dunarii, la locul numit trecatoarea Ismail». Tot atunci se afla in trecere la Smil o puternica armata otomana.
In 1595, la lupta antiotomana adera domnul Moldovei Aron Tiranul. La 10 aprilie, agentul austriac din tarile romane, Giovanni de Marini Poli, raporteaza ca hatmanul Moldovei relata ca in capitala otomana «a sosit zilele trecute un ceaus (ofiter otoman de transmisiuni – n.n.), fugit din Moldova … (si –n.n.) a dat de stire ca Aron, domnul Moldovei, a distrus Cetatea Alba, Chilia si Ismailul, unde a gasit 100 de tunuri, dintre care patru mari pentru baterea zidurilor. Cu aceasta artilerie adaugata la cea pe care o ducea cu el isi urma necontenit drumul, inaintand mult, avand si armata foarte numeroasa de vreo 70 000 de luptatori, din care multi erau foarte buni archebuzieri…»[6]. Astfel, moldovenii puteau invinge usor fortele otomane nu prea numeroase de la Nistru si Dunare, dar fara o artilerie grea de asediu nu erau in stare sa ia cu asalt cetatile bine intarite. Din marturii ale vremii aflam ca la 11 iunie 1595 otomanii au fost inghesuiti in cetati pe teritoiu romanesc acaparat de Poarta, printre care se afla si Smilul.
Tatarii din Crimeea strabateau Basarabia tot mai des, mergand sa lupte cu austriecii. In 1598, ei trec prin vadul Smil in dreapta Dunarii pentru a face jonctiune cu ostile otomane in vederea luptelor comune. In 1625, tatarii din Crimeea, in frunte cu fratii Sirin si Muhamed Ghirati, s-au rasculat impotriva otomanilor. Jefuind Cetatea Alba, Chilia, Smilul si Giurgiu, ei au incercat sa forteze Dunarea, insa au fost batuti de catre otomani si nogai in frunte cu marzacul Cantemir.
Localitatea este supusa si atacurilor cazacilor zaporojeni. Conform scrisorii lui Ieremia Movila din 13 septembrie 1603 catre cancelarul polonez I. Zamoiski, acestia vin de doua ori pe Dunare si dupa ce jefuiesc Smilul il incendiaza.
Desi jefuit in repetate randuri, Smilul (Ismailul) continua sa creasca. Asezat pe cai comerciale importante, orasul era preferat de numerosi negustori. Curand devine si un centru religios al ortodocsilor de la Dunarea de Jos. In 1641, calugarii manastirii Caracal de la muntele Athos cer permisiunea Patriarhei Constatinopolului de a repara biserica Sf. Nicolae. (Un asemena demers era necesar, deoarece repararea lacaselor sfinte ale ortodocsilor din Imperiul otoman se efectua doar cu aprobarea Portii, la cererea Patriarhiei.) La 1 iunie 1641, prin actul patriarhului Ionache din Constantinopol, biserica Sf. Nicolae din Ismail este ridicata la rangul de stavropighie, adica supusa direct Patriarhiei. Tot pe atunci apare in documente mitropolia locala de curand infiintata. Ulterior mitropolitului de Proilavia (Braila) si Ismail ii este subordonat o parte din clerul ortodox de pe teritoriul Tarii Moldovei si dintr-un sir de localitati limitrofe supuse otomanilor.
Ample descrieri ale Smilului aflam de la calatorii straini Evlia Celebi, Paul de Alep si T. Stanislavov, care au vizitat orasul in 1657, 1658 si 1659. Ca aspect exterior parea o localitate destul de mare. Potrivit relatarilor lui Evlia Celebi, «orasul acesta e compus in total din doua mii de case. In el sunt trei mahalale locuite de muslmani, restul e plin de greci (adica ortodocsi – n.n.), armeni si evrei»[7]. In baza insemnarilor lui Paul de Alep, se poate conchide ca ortodocsii erau cu prioritate de origine romana, fiind numiti de T. Stanislavov «moldoveni si munteni»[8]. Tot la Paul de Alep intalnim niste «mysi, adica dobrogenii»[9], care la T. Stanislavov figureaza cu numele de «bulgari». Prin urmare, «armenii si evreii» mentionati de Evlia Celebi sunt «dobrogenii» descrisi de Paul de Alep si «bulgarii» amintiti de T. Stanislavov (adica, armenii si evreii veniti de curand din sudul Dunarii). Or, dupa cum s-a exprimat T. Stanislavov, acestea sunt «familii... fugite de tirania turcilor si venite sa locuiasca aici, unde viata este placuta, unde se bucura de dreptate si de liniste si unde cheltuielile (adica impozitele – n.n.) sunt mici in afara de haraci (impozitul pe cap de familie perceput de la nemusulmani in folosul statului – n.n)»[10].
Tot T. Stanislavov remarca un aflux de populatie din diferite zone ale Imperiului Otoman: «Aici se aduna o multime de neamuri, pentru ca locuitorii sunt scutiti de plata oricarui bir in afara de un galben, numit indeobste «tehin», pe care trebuie fiecare sa-l plateasca turcilor pe drept de capitatie»[11].
Potrivit relatarilor lui T. Stanislavov, orasul numara 15 mii de case. Ponderea musulmanilor nu era mare. «Se spune», relateaza Paul de Alep «ca in acest oras sunt peste 12 000 de familii de romani si bulgari». Adica nemusulmanii de origine romana si transdunareana formau circa patru cincimi din populatie, iar musulmanii doar o cincime.
Evlia Celebi mentioneaza ca Ismailul «este un port ales si constituie vacuf (adica veniturile din activitatea sa economica erau utilizate pentru intretinerea clerului musulman – n.n.) pentru Mecca si Medina (orase musulmane sacre din peninsula Arabica – n.n.). Este vacuf … liber de orice obligatii (fiscale, in folosul unor proprietari de imobile particulari – n.n.)»[12].
In 1590, la Smil, turcii au construit o fortareat nu prea puternica, mai degraba un val de pamant, deoarece Evlia Celebi nici n-o considera drept cetate. Tot acest calator turc evalueaza numarul caselor la 2 000, iar Paul de Alep si T. Stanislavov – de 6-7 ori mai mult. Diferenta de apreciere se datoreaza faptului ca majoritatea cladirilor se aflau in afara zidului de aparare, imprasitiate pe o suprafata destul de mare, si localitatea producea impresia unui oras cu o populatie numeroasa.
Cladirile din localitate erau construite potrivit traditie romanesti: unse cu lut si cu acoperis de stuf. Numai cele apartinand unor persoane suspuse de origine musulmana si oamenilor bogati erau construite din piatra. T. Stanislavov relateaza ca in oras «sunt 15 000 de case cladite din trestie si alte nuiele, (caci – n.n.) le lipseste piatra»[13].
Smilul (Ismailul) se prezenta ca un important centru comercial. Desfacerea marfurilor se facea atat pe piata cat si la dughene. Despre ultimele, Evlia Celebi scria pe larg: orasul «… are vreo 800 de dughene (cifra extrem de exagerata – n.n.) dar nu exista bazar de tesaturi. Majoritatea dughenilor sunt acoperite cu sindrila. (…) In portul sau pot acosta sigur 500 de corabii (cifra exagerata – n.n.). Exista miere de albine, unt, branza, icre negre, iar graul si orzul (marfuri aduse – n.n.) din sate sunt de calitate foarte buna; de aceea painea alba se gaseste din belsug. Toata populatia traieste de pe urma negotului, facand cumparaturi si vanzari cu valahii si moldovenii»[14]. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, Smilul era legat de populatia romaneasca din Moldova si Tara Romaneasca, iar in orase se vindeau in temei produse agrare ale producatorului roman.
Se aduceau marfuri si din alte parti. Printre ele se numara si «marfa vie». Potrivit relatarilor lui Evlia Celebi, «la targul de robi de aici se gaseau multe sclave si multi robi de culoare alba»[15], iar T. Stanislavov mentioneaza, ca «tatarii din Bugeac isi aduc aici prizonierii lor din diferite provincii ale Poloniei, Lituaniei, Rusiei, Prusiei, Transilvaniei, Tarii Romanesti si Moldovei»[16]. Dupa achizitionare la Ismail «marfa vie» era transportata in alte provincii ale Imperiului Otoman, in special in Asia Mica.
T. Stanislavov da amanunte privitor la viata spirituala a crestinilor din localitate: «Biserici de ale celor shismatici (ortodocsi – n.n.) sunt 13 (de fapt erau mai putine – n.n.), case de turci 100 si o moschee. In acest oras este exilat orice patriarh grec shismatic de Constantinopol, scos din scaun de catre sultanul turcilor. Traieste din darurile acelor shismatici, a caror grija si conducerea duhovniceasca o are si de aceea este numit episcop de Ismail»[17] (de fapt, mitropolit al Brailei – n.n.).
Spre deosebire de multimea de ortodocsi, care aveau cateva biserici, catolicii n-aveau nici una. La 26 august 1671, nuntiul papal Vito Poluzzi din Vignanello raporta: «La Galati sta parintele Antonio Rossi din Mundeano, care da asistenta religioasa si celor catolici care sa afla la Chilia, la Ismail si la Braila, cetati la granitele Turciei fara biserici»[18] catolice.
Comunitatea ortodocsilor din Smil era sutinuta in continuare de catre fratii lor din tarile romane. Pe timpul domniei lui Constatin Brancoveanu (1688-1714) a fost construita la Smil pe contul contribuabililor din Tara Romaneasca manastirea Adormirea Maicii Domnului. Solidaritatea credinciosilor din tarile romane cu fratii de la Ismail ii ajuta pe romanii din teritoriul ocupat de otomani sa reziste presiunilor de ordin spiritual care se manifestau prin tendinta de a-i lipsi mai intai de constiinta, iar mai apoi si de neam.
In timpul campaniei otomane din Polonia (1672), potrivit relatarilor unui calator italian, Smilul aparea in continuare ca un oras «destul de bine cladit, cu multime de locuitori»[19].
La 17 septembie 1694, calatorul turc Fandaclali mentioneaza ca: «serdarul vizir Sari Suleyman pasa a trecur Dunarea la Isaccea… si impreuna cu oastea de ieniceri… si cu intendentul fundatiunii pioase Ismail…»[20] a plecat intr-o expeditie militara.
Razboaiele Imperiului Otoman apasau tot mai greu pe umerii supusilor Portii. In anii 1694-1695 au fost trimise porunci imperiale kadiilor de Ismail si Chilia pentru a pune la dispoziatia armatei otomane vase de transport, produse alimentare, etc.
Dupa pacea de la Karlowitz din 1699, care prevedea scoaterea nogailor de pe teritoriul Moldovei, au urmat la gurile Dunarii lupte violente. Nedorind sa paraseasca teritoriul romanesc, potrivit relatarilor lui I. Neculce, in 1701 nogaii din Bugeac «s-au ridicat si asupra turcilor de-au arsu Chilia si Smilul si Reni»[21], cauzand pagube materiale si umane populatiei romanesti locale din suburbiile orasului aflate in afara fortificatiilor. Revenind la rebeliunea nogailor de pe timpul celei de a doua domnii a lui Constantin Duca (1700-1703), I. Neculce mentiona: «Marzacii nohai cu ordele lor, incepura unii dintre dansii iar a s-intoarce in Bugeac si turcii ii gonea iara inapoi, nu-i lasa. (…) Venit-au Iusuf-pase seraschierul impotriva lor la Smil s-au pierdut cateva saptamani acolo cu meteredze (intarituri de pamant – n.n.) pana s-au stransu oaste»[22]. Desi rebeliunea nogailor a fost potolita, ei au ramas in Bugeac.
In pofida greutatilor existente, numarul locuitorilor Smilului creste in continuare. Potrivit unei harti care reda situatia demografica a unor localitati din spatiul romanesc de la finele secolului XVII-prima treime a secolului XVIII, sunt atestati la Smil 5 000 oameni, cu mult mai mult ca la Tighina, Chilia ori Cetatea Alba. Cu alte cuvinte, spre finele secolului XVII, Smilul devine cel mai mare oras din Moldova de Sud-Est.
Tot referitor la acea perioada D. Cantemir mentioneaza ca «tinutul (Basarabia – n.n.) a fost subjugat de turci... si nu mai este sub stapanirea moldovenilor, dar pana astazi orasele si satele din preajma Dunarii sunt pline de neam moldovenesc care nu uita religia crestina si sufera de tirania paganismului barbar»[23]. Tot el face o descriere succinta a orasului: «Ismail, mai numit de moldoveni si Smil, (este – n.n.) o cetate insemnata in care se afla o garnizoana turceasca care o apara si care este condusa de un mutevelli»[24].
Orasului ii revenea si datoria de a asigura legaturile diplomatice ale Portii cu alte state. In 1733 trece pe la Smil un sol polonez, care sta aici timp de trei zile. Din ordinul Portii, kadiul organizeaza primirea, iar cheltuielile pentru gazduire sunt suportate de localnici.
Situatia populatiei orasului se complica din nou in timpul ostilitatilor austro-ruso-turce din 1735-1739. In 1736 ierneaza la Smil ienicerii. Razboiul a cauzat mari pagube otomanilor. Potrivit relatarilor lui I. Neculce, «pere turcii ca frundza, de pica pre Dunari in gios, si le aduce Dunarea trupurile pre la Galat, si pre la Smil»[25].
Dupa incheierea pacii de la Belgrad (1739) situatia Smilului incepe sa se amelioreze. Orasul ramane in continuare un insemnat centru comercial. Potrivit insemnarilor unui anonim turc din 1740, «acolo (in Bugeac – n.n.) creste din belsug graul, orzul si alte feluri de paine, care cu ajutorul camilelor este dusa pentru vanzare in locuri apropiate, Chilia, Ismail, Cetatea Alba. In oras (Ismail – n.n.) sunt moschee, piata frumoasa si baie. Vara la Ismail vin foarte multi oameni de toate neamurile si in oras se formeaza o piata asa de mare incat se aseamana cu un iarmaroc»[26].
Unele amanunte despre Smil contine planul orasului ridicat in timpul razboiului din 1768-1774, de unde aflam ca, asezat de-a lungul Dunarii, el era prevazut din trei parti cu intaritura. Generalul francez in serviciul Rusiei, Langeron, scrie ca orasul nu era «inconjurat decat de un simplu zid»[27], care avea, dupa parerea generalului Veisman, circa 2 560 m2. Inauntrul cetatii, pe malul Dunarii, de la vest la est, erau plasate depozite militare, portul, baia, vama, o moschee, doua hanuri si o a doua moschee. In partea de nord-est a cetatii – o piata mare (una din cele doua piete ale orasului) si dughenele. Printre casele de locuit ale orasenilor, situate in partea de nord, se mai aflau trei biserici ortodoxe. Prin urmare, in cetate locuia un mare numar de ortodocsi, majoritatea carora, dupa cum stim, era formata din romani bastinasi.
La 26 iulie 1770, Smilul s-a predat rusilor fara lupte. Acestia au acaparat 37 tunuri, circa 500 sabii si pusti, etc si cateva zeci tone de paine. Potrivit raportului generalului P. Rumeantev din 2 august 1770, adresat imaparatesei «orasul a fost ferit de distrugeri. Moldovenii si armenii care locuiesc in el, isi continua ocupatiile de construire a caselor si de comert. Desi spatiul e mare, situatia e proasta, strazile sunt prea inguste si din cauza ingramadirilor de cladiri nu-s curate»[28]. (Motivul principal consta in faptul ca in orasele din Imperiul Otoman nu exista un organ municipal unic, care s-ar fi ocupat de efectuarea lucrarilor publice.)
Orasul avea legaturi cu populatia romaneasca din Moldova. In septembrie-noiembrie 1770, mai multi locuitori ai tarii pleaca la Smil pentru a vinde faina, vin voloh (romanesc, din struguri), sare. Marfa era adusa la Smil in cantitati mari, incarcata a cate 2-3 carute. Negustorii erau insositi de lucratori.
Dupa terminarea razboiului, Poarta incepe sa intareasca Smilul (Ismailul), care devenise intre timp centru de provincie. In noiembrie 1782, ambasada rusa din Constantinopol informeaza ca «in pofida timpului de toamna, se spune ca Poarta a ordonat trimiterea la Ismail a 2 000 de lucratori din Tara Romaneasca si Moldova si ca cetatea de acolo se reconstruieste sub supravegherea unui inginer francez»[29].
La finele anului 1790, rusii iau cu asalt Smilul, pricinuindu-i mari pagube materiale si umane. Potrivit raportului lui G. Potiomkin din 8 ianuarie catre imparateasa, la Ismail erau «crestini (adica, majoritatea fiind romani – n.n.) 4 285, armeni 1 400, evrei 300; toti acestia au fost gasiti in locuintele lor din oras». La finele razboiului ruso-turc din 1787-1791, majoritatea armenilor din Basarabia, inclusiv Smil, s-au mutat cu traiul in stanga Nistrului, unde au fondat colonia Grigoriopol.
Dupa incheierea pacii de la Iasi (1791), poarta incepe sa construiasca la Ismail o noua cetate, utilizand mai cu seama brate de munca romanesti. Intr-un raport al consulului rus de la Iasi din 18 mai 1794 se specifica: «Numarul lucratorilor din aceasta cetate (Smil – n.n.) se ridica la 20 mii oameni si se compune din valahi (romani – n.n.)»[30].
In timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812, rusii n-au putut sa ocupe Ismailul timp de aproape 3 luni. In toamna anului 1809, turcii cedeaza fortareata si se retrag in sudul Dunarii.
In timpul dominatiei ruse dezvoltarea Smilului a avut un caracter contradictoriu. Numarul populatiei crestea pe seama celor veniti din guberniile Rusiei, iar ponderea bastinasilor scadea vertiginos: de la 85% in 1809 – la 6.2% in 1844.
Situatia se schimba radical in 1856, cand, conform Tratatului de pace de la Paris, orasul este retrocedat Moldovei, care, unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format Romania. Insa, in urma razboiului romano-ruso-turc din 1877-1878, Rusia rapeste de la aliata sa, Romania, Ismailul si alte pamanturi din sudul Basarabiei.
Aparuta la finele secolului al XVI-lea, cetatea Smil a fost demolata la mijlocul secolului al XIX-lea.
(Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)
(Sursa de imagine: http://en.wikipedia.org/wiki/Izmail)
La hotarul secolelor XIV si XV, teritoriile de la gurile Dunarii intrau in componenta Tarii Moldovei. Aici s-a constituit o unitate administrativa cu centrul la Chilia. In frunte se afla un parcalab, care, potrivit hrisovului lui Petru al II-lea din 19 februarie 1446, oferea unei manastiri cate doua merte de peste pe an. Nu este exclus ca acest sfant lacas sa fi fost manastirea Sf. Nicolae, mentionata ulterior la Smil.
In 1448, Petru al II-lea cedeaza Chilia cu imprejurimile ei lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei si rege neincoronat al Ungariei. Dintr-un document turcesc de mai tarziu aflam si unele date despre hotarele acestei unitati administrative: «Hotarul Chiliei incepea de la Fantana lui Turhan (astazi s. Tasbunar – n.n.) spre Kara Bulak, iar de acolo se indrepta spre Iezerina (sau – n.n.) Vadul Iezilor (…)»[1].
Iezerina ori Vadul Iezilor din documentul citat nu este altul decat trecatoarea de langa actuala localitate Ismail. In randurile romanilor bastinasi era denumita Smil, cuvant de origine getica, ceea ce insemna «loc nisipos», inca o dovada ca timp de milenii la Dunarea de Jos au locuit fara intrerupere romanii si stramosii lor geto-dacii.
In 1484, Chilia a fost cucerita de Baiazid al II-lea, care a utilizat in acest scop fortele principale ale Imperiului Otoman. In legatura cu tragicul eveniment din istoria neamului, s-a pretins ulterior ca trecatoarea Smil ar fi fost cucerita de un oarecare Ismail. Calatorul turc din secolul al XVII-lea, Evlia Celebi, scrie: «Orasul Ismail... fiind cucerit de capudanul (amiralul – n.n.) Ismail al sultanului Baiazid... i s-a dat denumirea de «orasul Ismail» »[2]. Afrimatia nu constituie decat o etimologie populara. De fapt, la data respectiva un atare capudan otoman cu numele Ismail nu se afla inregistrat. Iar luptele dintre flota turca alcatuita din 100 corabii si cele cateva vase moldovenesti inarmate in frunte cu unul din parcalabii Chiliei s-a dat la Isaccea, o alta trecatoare importanta din apropierea gurilor Dunarii.
In timpul unor lupte pentru tron, printul Selim a trecut prin apropierea trecatoarei Smil. Conform unor surse neoficiale, atunci el a luat de la romani cladirea manastirii Sf. Nicolae.
In registrul mevleanului Kiuciuk Piri din 15 aprilie 1520, e mentionata trecerea ciobanilor cu turmele la iernat in delta Dunarii: «In porturile amintite exista unele lacuri si insule, iar in timpul iernii cand Dunarea e inghetata necredinciosii (ortodocsii – n.n.) din Bogdania si Efleac (Tara Romaneasca – n.n.) trec cu oile pe langa lacurile mentionate si in aceste insule ierneaza»[3]. Adica, la intoarcerea pe teritoriul romanesc o parte din oi cu miei treceau pe la Smil, fapt care a dat nastere denumirii «Vadul Iezilor», mentionata mai sus.
Insa, instaurarea puterii otomane in partea vestica a olatului Chilia duce la schimabri de toponime. Se schimba denumirea «Vadul Iezilor» (precum si cea de Smil). In recensamantul din 1542 gasim mentionat satul «Ismail», ceea ce reprezinta o acomodare turanica a vechiului toponim de origine tracica Smil. Practic aceasta este prima mentiune documentara a noii denumiri. Insa vechea denumire a perpetuat printre romanii localnici, fiind sesizata chiar si de calatori straini. Peste un secol calatorul sirian Paul de Alep mentiona: «Am juns la vestitul oras a lui Smil (intelegand originea toponimului in felul sau – n.n.), numit de turci Ismail»[4].
Schimbarile survenite in statutul juridic al tinutului au constituit unul din factorii destabilizatori ai situatiei lui politice in conditiile cand se profilau primele simptome ale crizei social-politice a Imperiului Otoman. Domnul Moldovei Alexandru Lapusneanu urmarea atent evenimentele de la hotarul tarii pentru a anunta autoritatile otomane sau a interveni cu forte armate. La 15 ianuarie 1560 Suleyman I confirma primirea unei scrisori din partea domnitorului privind situatia de la gurile Dunarii. Colaborarea lui Alexandru Lapusneanu cu autoritatile otomane pentru restabilirea ordinii la gurile Dunarii a permis sotiei domnului Moldovei sa rascumpere de la Poarta manastirea Sf. Nicolae, confiscata mai inainte de catre Selim I. Pentru rascumpararea imobilului acestui lacas sfant, Ruxanda, fiica lui Petru Rares si sotia lui Alexandru Lapusneanu, a cheltuit 35 000 de lei, suma colosala pentru acea vreme.
Situatia la Dunarea de Jos s-a tulburat din nou in urma luptelor pentru putere ce se dadeau in Moldova si Transilvania. Reintors in 1564 la tronul Moldovei, Alexandru Lapusneanu semnaleaza aparitia la gurile Dunarii a unor grupuri inarmate, care atacau cu barcile lor corabiile comerciale. Deoarece fortele otomane locale nu erau suficiente pentru a restabili ordinea in tinut, Poarta se vede nevoita sa apeleze la ajutor romanesc.
Luptele grele dintre rebeli si armatele guvernamentale, care se dadeau mai toate la locurile de trecere peste Dunare, cauzau pagube grele populatiei locale. La trecerea de la Smil (Ismail) nu puteau locui nici agricultorii romani, dar nici turcii inarmati, ce fusesera plasati de catre sangeacbeiul Hasan. Drept dovada serveste faptul ca localitatea de la vadul Smil nu este mentionata in recensamantul din 1570.
Incepand cu razboiul lui Ion Voda cel Viteaz impotriva otomanilor in 1574, localitatile importante ocupate de otomani la gurile Dunarii si Nistru sufera tot mai mult din cauza zaporejenilor. Acestia incendiaza in 1574, apoi in 1577 Cetatea Alba. Ulterior ajung si la gurile Dunarii. Tot aici activeaza pescari romani, numiti in balada «Chira», «serpi ai Dunarii», care lupta fara crutare impotriva strainilor si tradatorilor de neam.
Spre finele anilor 80 ai secolului al XVI-lea, la Smil, turcii incep constructia unei fortificatii, pentru care sunt angajati tarani romani. Aceasta reiese din firmanul datat cu luna august 1590, prin care sultanul poruncea domnilor Tarii Romanesti si Moldovei, «sa sprijine construirea unei fortarete la ghecetul (trecatoare – n.n.) Ismail (Smil – n.n.)»[5]. Or, la acea data, lucrarile erau pe sfarsite, deoarece in noiembrie a aceluiasi an, potrivit relatarilor cronicarului turc M. Seleniaki, moare eunucul Mehmed, care «infiintase cetatea si orasul pe malul Dunarii, la locul numit trecatoarea Ismail». Tot atunci se afla in trecere la Smil o puternica armata otomana.
In 1595, la lupta antiotomana adera domnul Moldovei Aron Tiranul. La 10 aprilie, agentul austriac din tarile romane, Giovanni de Marini Poli, raporteaza ca hatmanul Moldovei relata ca in capitala otomana «a sosit zilele trecute un ceaus (ofiter otoman de transmisiuni – n.n.), fugit din Moldova … (si –n.n.) a dat de stire ca Aron, domnul Moldovei, a distrus Cetatea Alba, Chilia si Ismailul, unde a gasit 100 de tunuri, dintre care patru mari pentru baterea zidurilor. Cu aceasta artilerie adaugata la cea pe care o ducea cu el isi urma necontenit drumul, inaintand mult, avand si armata foarte numeroasa de vreo 70 000 de luptatori, din care multi erau foarte buni archebuzieri…»[6]. Astfel, moldovenii puteau invinge usor fortele otomane nu prea numeroase de la Nistru si Dunare, dar fara o artilerie grea de asediu nu erau in stare sa ia cu asalt cetatile bine intarite. Din marturii ale vremii aflam ca la 11 iunie 1595 otomanii au fost inghesuiti in cetati pe teritoiu romanesc acaparat de Poarta, printre care se afla si Smilul.
Tatarii din Crimeea strabateau Basarabia tot mai des, mergand sa lupte cu austriecii. In 1598, ei trec prin vadul Smil in dreapta Dunarii pentru a face jonctiune cu ostile otomane in vederea luptelor comune. In 1625, tatarii din Crimeea, in frunte cu fratii Sirin si Muhamed Ghirati, s-au rasculat impotriva otomanilor. Jefuind Cetatea Alba, Chilia, Smilul si Giurgiu, ei au incercat sa forteze Dunarea, insa au fost batuti de catre otomani si nogai in frunte cu marzacul Cantemir.
Localitatea este supusa si atacurilor cazacilor zaporojeni. Conform scrisorii lui Ieremia Movila din 13 septembrie 1603 catre cancelarul polonez I. Zamoiski, acestia vin de doua ori pe Dunare si dupa ce jefuiesc Smilul il incendiaza.
Desi jefuit in repetate randuri, Smilul (Ismailul) continua sa creasca. Asezat pe cai comerciale importante, orasul era preferat de numerosi negustori. Curand devine si un centru religios al ortodocsilor de la Dunarea de Jos. In 1641, calugarii manastirii Caracal de la muntele Athos cer permisiunea Patriarhei Constatinopolului de a repara biserica Sf. Nicolae. (Un asemena demers era necesar, deoarece repararea lacaselor sfinte ale ortodocsilor din Imperiul otoman se efectua doar cu aprobarea Portii, la cererea Patriarhiei.) La 1 iunie 1641, prin actul patriarhului Ionache din Constantinopol, biserica Sf. Nicolae din Ismail este ridicata la rangul de stavropighie, adica supusa direct Patriarhiei. Tot pe atunci apare in documente mitropolia locala de curand infiintata. Ulterior mitropolitului de Proilavia (Braila) si Ismail ii este subordonat o parte din clerul ortodox de pe teritoriul Tarii Moldovei si dintr-un sir de localitati limitrofe supuse otomanilor.
Ample descrieri ale Smilului aflam de la calatorii straini Evlia Celebi, Paul de Alep si T. Stanislavov, care au vizitat orasul in 1657, 1658 si 1659. Ca aspect exterior parea o localitate destul de mare. Potrivit relatarilor lui Evlia Celebi, «orasul acesta e compus in total din doua mii de case. In el sunt trei mahalale locuite de muslmani, restul e plin de greci (adica ortodocsi – n.n.), armeni si evrei»[7]. In baza insemnarilor lui Paul de Alep, se poate conchide ca ortodocsii erau cu prioritate de origine romana, fiind numiti de T. Stanislavov «moldoveni si munteni»[8]. Tot la Paul de Alep intalnim niste «mysi, adica dobrogenii»[9], care la T. Stanislavov figureaza cu numele de «bulgari». Prin urmare, «armenii si evreii» mentionati de Evlia Celebi sunt «dobrogenii» descrisi de Paul de Alep si «bulgarii» amintiti de T. Stanislavov (adica, armenii si evreii veniti de curand din sudul Dunarii). Or, dupa cum s-a exprimat T. Stanislavov, acestea sunt «familii... fugite de tirania turcilor si venite sa locuiasca aici, unde viata este placuta, unde se bucura de dreptate si de liniste si unde cheltuielile (adica impozitele – n.n.) sunt mici in afara de haraci (impozitul pe cap de familie perceput de la nemusulmani in folosul statului – n.n)»[10].
Tot T. Stanislavov remarca un aflux de populatie din diferite zone ale Imperiului Otoman: «Aici se aduna o multime de neamuri, pentru ca locuitorii sunt scutiti de plata oricarui bir in afara de un galben, numit indeobste «tehin», pe care trebuie fiecare sa-l plateasca turcilor pe drept de capitatie»[11].
Potrivit relatarilor lui T. Stanislavov, orasul numara 15 mii de case. Ponderea musulmanilor nu era mare. «Se spune», relateaza Paul de Alep «ca in acest oras sunt peste 12 000 de familii de romani si bulgari». Adica nemusulmanii de origine romana si transdunareana formau circa patru cincimi din populatie, iar musulmanii doar o cincime.
Evlia Celebi mentioneaza ca Ismailul «este un port ales si constituie vacuf (adica veniturile din activitatea sa economica erau utilizate pentru intretinerea clerului musulman – n.n.) pentru Mecca si Medina (orase musulmane sacre din peninsula Arabica – n.n.). Este vacuf … liber de orice obligatii (fiscale, in folosul unor proprietari de imobile particulari – n.n.)»[12].
In 1590, la Smil, turcii au construit o fortareat nu prea puternica, mai degraba un val de pamant, deoarece Evlia Celebi nici n-o considera drept cetate. Tot acest calator turc evalueaza numarul caselor la 2 000, iar Paul de Alep si T. Stanislavov – de 6-7 ori mai mult. Diferenta de apreciere se datoreaza faptului ca majoritatea cladirilor se aflau in afara zidului de aparare, imprasitiate pe o suprafata destul de mare, si localitatea producea impresia unui oras cu o populatie numeroasa.
Cladirile din localitate erau construite potrivit traditie romanesti: unse cu lut si cu acoperis de stuf. Numai cele apartinand unor persoane suspuse de origine musulmana si oamenilor bogati erau construite din piatra. T. Stanislavov relateaza ca in oras «sunt 15 000 de case cladite din trestie si alte nuiele, (caci – n.n.) le lipseste piatra»[13].
Smilul (Ismailul) se prezenta ca un important centru comercial. Desfacerea marfurilor se facea atat pe piata cat si la dughene. Despre ultimele, Evlia Celebi scria pe larg: orasul «… are vreo 800 de dughene (cifra extrem de exagerata – n.n.) dar nu exista bazar de tesaturi. Majoritatea dughenilor sunt acoperite cu sindrila. (…) In portul sau pot acosta sigur 500 de corabii (cifra exagerata – n.n.). Exista miere de albine, unt, branza, icre negre, iar graul si orzul (marfuri aduse – n.n.) din sate sunt de calitate foarte buna; de aceea painea alba se gaseste din belsug. Toata populatia traieste de pe urma negotului, facand cumparaturi si vanzari cu valahii si moldovenii»[14]. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, Smilul era legat de populatia romaneasca din Moldova si Tara Romaneasca, iar in orase se vindeau in temei produse agrare ale producatorului roman.
Se aduceau marfuri si din alte parti. Printre ele se numara si «marfa vie». Potrivit relatarilor lui Evlia Celebi, «la targul de robi de aici se gaseau multe sclave si multi robi de culoare alba»[15], iar T. Stanislavov mentioneaza, ca «tatarii din Bugeac isi aduc aici prizonierii lor din diferite provincii ale Poloniei, Lituaniei, Rusiei, Prusiei, Transilvaniei, Tarii Romanesti si Moldovei»[16]. Dupa achizitionare la Ismail «marfa vie» era transportata in alte provincii ale Imperiului Otoman, in special in Asia Mica.
T. Stanislavov da amanunte privitor la viata spirituala a crestinilor din localitate: «Biserici de ale celor shismatici (ortodocsi – n.n.) sunt 13 (de fapt erau mai putine – n.n.), case de turci 100 si o moschee. In acest oras este exilat orice patriarh grec shismatic de Constantinopol, scos din scaun de catre sultanul turcilor. Traieste din darurile acelor shismatici, a caror grija si conducerea duhovniceasca o are si de aceea este numit episcop de Ismail»[17] (de fapt, mitropolit al Brailei – n.n.).
Spre deosebire de multimea de ortodocsi, care aveau cateva biserici, catolicii n-aveau nici una. La 26 august 1671, nuntiul papal Vito Poluzzi din Vignanello raporta: «La Galati sta parintele Antonio Rossi din Mundeano, care da asistenta religioasa si celor catolici care sa afla la Chilia, la Ismail si la Braila, cetati la granitele Turciei fara biserici»[18] catolice.
Comunitatea ortodocsilor din Smil era sutinuta in continuare de catre fratii lor din tarile romane. Pe timpul domniei lui Constatin Brancoveanu (1688-1714) a fost construita la Smil pe contul contribuabililor din Tara Romaneasca manastirea Adormirea Maicii Domnului. Solidaritatea credinciosilor din tarile romane cu fratii de la Ismail ii ajuta pe romanii din teritoriul ocupat de otomani sa reziste presiunilor de ordin spiritual care se manifestau prin tendinta de a-i lipsi mai intai de constiinta, iar mai apoi si de neam.
In timpul campaniei otomane din Polonia (1672), potrivit relatarilor unui calator italian, Smilul aparea in continuare ca un oras «destul de bine cladit, cu multime de locuitori»[19].
La 17 septembie 1694, calatorul turc Fandaclali mentioneaza ca: «serdarul vizir Sari Suleyman pasa a trecur Dunarea la Isaccea… si impreuna cu oastea de ieniceri… si cu intendentul fundatiunii pioase Ismail…»[20] a plecat intr-o expeditie militara.
Razboaiele Imperiului Otoman apasau tot mai greu pe umerii supusilor Portii. In anii 1694-1695 au fost trimise porunci imperiale kadiilor de Ismail si Chilia pentru a pune la dispoziatia armatei otomane vase de transport, produse alimentare, etc.
Dupa pacea de la Karlowitz din 1699, care prevedea scoaterea nogailor de pe teritoriul Moldovei, au urmat la gurile Dunarii lupte violente. Nedorind sa paraseasca teritoriul romanesc, potrivit relatarilor lui I. Neculce, in 1701 nogaii din Bugeac «s-au ridicat si asupra turcilor de-au arsu Chilia si Smilul si Reni»[21], cauzand pagube materiale si umane populatiei romanesti locale din suburbiile orasului aflate in afara fortificatiilor. Revenind la rebeliunea nogailor de pe timpul celei de a doua domnii a lui Constantin Duca (1700-1703), I. Neculce mentiona: «Marzacii nohai cu ordele lor, incepura unii dintre dansii iar a s-intoarce in Bugeac si turcii ii gonea iara inapoi, nu-i lasa. (…) Venit-au Iusuf-pase seraschierul impotriva lor la Smil s-au pierdut cateva saptamani acolo cu meteredze (intarituri de pamant – n.n.) pana s-au stransu oaste»[22]. Desi rebeliunea nogailor a fost potolita, ei au ramas in Bugeac.
In pofida greutatilor existente, numarul locuitorilor Smilului creste in continuare. Potrivit unei harti care reda situatia demografica a unor localitati din spatiul romanesc de la finele secolului XVII-prima treime a secolului XVIII, sunt atestati la Smil 5 000 oameni, cu mult mai mult ca la Tighina, Chilia ori Cetatea Alba. Cu alte cuvinte, spre finele secolului XVII, Smilul devine cel mai mare oras din Moldova de Sud-Est.
Tot referitor la acea perioada D. Cantemir mentioneaza ca «tinutul (Basarabia – n.n.) a fost subjugat de turci... si nu mai este sub stapanirea moldovenilor, dar pana astazi orasele si satele din preajma Dunarii sunt pline de neam moldovenesc care nu uita religia crestina si sufera de tirania paganismului barbar»[23]. Tot el face o descriere succinta a orasului: «Ismail, mai numit de moldoveni si Smil, (este – n.n.) o cetate insemnata in care se afla o garnizoana turceasca care o apara si care este condusa de un mutevelli»[24].
Orasului ii revenea si datoria de a asigura legaturile diplomatice ale Portii cu alte state. In 1733 trece pe la Smil un sol polonez, care sta aici timp de trei zile. Din ordinul Portii, kadiul organizeaza primirea, iar cheltuielile pentru gazduire sunt suportate de localnici.
Situatia populatiei orasului se complica din nou in timpul ostilitatilor austro-ruso-turce din 1735-1739. In 1736 ierneaza la Smil ienicerii. Razboiul a cauzat mari pagube otomanilor. Potrivit relatarilor lui I. Neculce, «pere turcii ca frundza, de pica pre Dunari in gios, si le aduce Dunarea trupurile pre la Galat, si pre la Smil»[25].
Dupa incheierea pacii de la Belgrad (1739) situatia Smilului incepe sa se amelioreze. Orasul ramane in continuare un insemnat centru comercial. Potrivit insemnarilor unui anonim turc din 1740, «acolo (in Bugeac – n.n.) creste din belsug graul, orzul si alte feluri de paine, care cu ajutorul camilelor este dusa pentru vanzare in locuri apropiate, Chilia, Ismail, Cetatea Alba. In oras (Ismail – n.n.) sunt moschee, piata frumoasa si baie. Vara la Ismail vin foarte multi oameni de toate neamurile si in oras se formeaza o piata asa de mare incat se aseamana cu un iarmaroc»[26].
Unele amanunte despre Smil contine planul orasului ridicat in timpul razboiului din 1768-1774, de unde aflam ca, asezat de-a lungul Dunarii, el era prevazut din trei parti cu intaritura. Generalul francez in serviciul Rusiei, Langeron, scrie ca orasul nu era «inconjurat decat de un simplu zid»[27], care avea, dupa parerea generalului Veisman, circa 2 560 m2. Inauntrul cetatii, pe malul Dunarii, de la vest la est, erau plasate depozite militare, portul, baia, vama, o moschee, doua hanuri si o a doua moschee. In partea de nord-est a cetatii – o piata mare (una din cele doua piete ale orasului) si dughenele. Printre casele de locuit ale orasenilor, situate in partea de nord, se mai aflau trei biserici ortodoxe. Prin urmare, in cetate locuia un mare numar de ortodocsi, majoritatea carora, dupa cum stim, era formata din romani bastinasi.
La 26 iulie 1770, Smilul s-a predat rusilor fara lupte. Acestia au acaparat 37 tunuri, circa 500 sabii si pusti, etc si cateva zeci tone de paine. Potrivit raportului generalului P. Rumeantev din 2 august 1770, adresat imaparatesei «orasul a fost ferit de distrugeri. Moldovenii si armenii care locuiesc in el, isi continua ocupatiile de construire a caselor si de comert. Desi spatiul e mare, situatia e proasta, strazile sunt prea inguste si din cauza ingramadirilor de cladiri nu-s curate»[28]. (Motivul principal consta in faptul ca in orasele din Imperiul Otoman nu exista un organ municipal unic, care s-ar fi ocupat de efectuarea lucrarilor publice.)
Orasul avea legaturi cu populatia romaneasca din Moldova. In septembrie-noiembrie 1770, mai multi locuitori ai tarii pleaca la Smil pentru a vinde faina, vin voloh (romanesc, din struguri), sare. Marfa era adusa la Smil in cantitati mari, incarcata a cate 2-3 carute. Negustorii erau insositi de lucratori.
Dupa terminarea razboiului, Poarta incepe sa intareasca Smilul (Ismailul), care devenise intre timp centru de provincie. In noiembrie 1782, ambasada rusa din Constantinopol informeaza ca «in pofida timpului de toamna, se spune ca Poarta a ordonat trimiterea la Ismail a 2 000 de lucratori din Tara Romaneasca si Moldova si ca cetatea de acolo se reconstruieste sub supravegherea unui inginer francez»[29].
La finele anului 1790, rusii iau cu asalt Smilul, pricinuindu-i mari pagube materiale si umane. Potrivit raportului lui G. Potiomkin din 8 ianuarie catre imparateasa, la Ismail erau «crestini (adica, majoritatea fiind romani – n.n.) 4 285, armeni 1 400, evrei 300; toti acestia au fost gasiti in locuintele lor din oras». La finele razboiului ruso-turc din 1787-1791, majoritatea armenilor din Basarabia, inclusiv Smil, s-au mutat cu traiul in stanga Nistrului, unde au fondat colonia Grigoriopol.
Dupa incheierea pacii de la Iasi (1791), poarta incepe sa construiasca la Ismail o noua cetate, utilizand mai cu seama brate de munca romanesti. Intr-un raport al consulului rus de la Iasi din 18 mai 1794 se specifica: «Numarul lucratorilor din aceasta cetate (Smil – n.n.) se ridica la 20 mii oameni si se compune din valahi (romani – n.n.)»[30].
In timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812, rusii n-au putut sa ocupe Ismailul timp de aproape 3 luni. In toamna anului 1809, turcii cedeaza fortareata si se retrag in sudul Dunarii.
In timpul dominatiei ruse dezvoltarea Smilului a avut un caracter contradictoriu. Numarul populatiei crestea pe seama celor veniti din guberniile Rusiei, iar ponderea bastinasilor scadea vertiginos: de la 85% in 1809 – la 6.2% in 1844.
Situatia se schimba radical in 1856, cand, conform Tratatului de pace de la Paris, orasul este retrocedat Moldovei, care, unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format Romania. Insa, in urma razboiului romano-ruso-turc din 1877-1878, Rusia rapeste de la aliata sa, Romania, Ismailul si alte pamanturi din sudul Basarabiei.
Aparuta la finele secolului al XVI-lea, cetatea Smil a fost demolata la mijlocul secolului al XIX-lea.
(Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)
(Sursa de imagine: http://en.wikipedia.org/wiki/Izmail)
[1] Documente turcesti privind istoria Romaniei, Vol. I, Bucuresti, 1974, p. 10.
[2] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 406.
[3] B. Tvetkova, Regimul schimbului economic dintre teritoriile de la nord si sud de Dunare in secolul al XV-lea. In: Relatii romano-bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII-XIV), Studii, Vol. I, Bucuresti, 1971, p.134.
[4] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 283.
[5] M. Guboglu, Cercetari in arhivele de peste hotare. Turcia. In: Revista Arhivelor, 1976, nr. 4, p.424.
[6] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. III, Bucuresti, 1971, p. 253, p. 688.
[7] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, pp. 406-407.
[8] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, 1973, p. 618.
[9] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 283.
[10] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, 1973, p. 618.
[11] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, 1973, p. 618.
[12] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, pp. 406-407.
[13] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, 1973, p. 618.
[14] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, pp. 406-407.
[15] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, pp. 406-407.
[16] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, 1973, p. 618.
[17] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, 1973, p. 618.
[18] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VII, Bucuresti, 1980, p. 93.
[19] N. Iorga, Un calator italian in Turcia si Moldova in timpul razboiului cu Polonia. In: Analele Academiei Romane, seria II, Memoriile Sectiunii Istorice, Vol. XXXIII, 1911, p. 47.
[20] Cronici turcesti privind Tarile Romane (Extrase), Vol. III, Bucuresti, 1974, p. 367.
[21] Letopisetul Tarii Moldovei, Chisinau, 1990, p. 334.
[22] Letopisetul Tarii Moldovei, Chisinau, 1990, p. 348.
[23] D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chisinau, 1975, p. 44.
[24] D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chisinau, 1975, pp. 47-48.
[25] Letopisetul Tarii Moldovei, Chisinau, 1990, p. 459.
[26] M. Guboglu, Turetkii istocinik 1740 goda o Valahii, Moldavii i Ukraini. In: Vostocinae istociniki po istorii narodov Iugo-Vostocinoi i Tentralinoi Evropi, Vol. I, 1964, pp. 142, 144.
[27] E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria romanilor, Suplimentul I, Vol. III, Bucuresti, 1889, pp. 96-97.
[28] A.S.I.M.R., f. VUA, d. 1868 (4), f. 311 verso.
[29] N. Dubrovin, Prisoedinenie Krima k Rossii, Vol. IV, Sankt-Petersburg, 1889, p. 925.
[30] E. Hurmuzaki, Documente privind istoria Romaniei, (seria noua), Vol. I, p. 525.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: